"The most terrifying fact about the universe is not that it is hostile but that it is indifferent; if we can come to terms with this indifference, then our existence as a species can have a genuine meaning. However vast the darkness, we must supply our own light." Stanley Kubrick

27.03.10

gettin high on scifi

azi se dezbate la nivel de blogarime amatoare de sefeuri care e cel mai tare roman de gen + urmatoarele 4 in opinia unora si a altora
voila de vedeti:

Meea

5. Lumea Fluviului – Philip Jose Farmer 1971
primul roman dedicat Lumii Fluviului, lume sau planeta artificiala unde sint resuscitati concomitent oameni de pe Terra ce apartin tuturor epocilor istorice de la neanderthali pina la ilustrissimi ai secolului 20, gen Goring. lasati sa rescrie istoria de-a lungul unor tarimuri, ce marginesc un fluviu urias, experiment antropologic condus de misteriosi stapini, intr-un scop destul de obscur.

4. Lumea lui Ender – Orson Scott Card 1985
am citit romanul asta undeva prin anii 90, l-am recitit acum un an si mi-am dat seama de ce nu l-am putut lasa din mina nici atunci si nici acum. omenirea se confrunta cu o invazie a unei civilizatii insectiforme. un copil de 5 ani este educat, impreuna cu altii de seama lui, sa lupte impotriva navelor invadatoare. si cum poti face asta?! convingindu-l ca se joaca.

3. Dune – Frank Herbert 1965
roman despre o societate galactica feudala cu actiune exploatata pe numeroase planuri. o poveste in care intriga politica, problemele industrializare versus ecologie, religie versus stiinta se impletesc intr-un vast tablou complex care creeaza o Lume, o istorie intreaga.

2. Ubik - Philip K Dick 1969
Dick este un individ ale carui romane imi dau senzatia ca intru in creierul unui nebun sau ma gasesc deja intr-un spital de boli nervoase, dar imi place teribil de tare. iar Blade Runner filmul facut in 1982 dupa Do Androids Dream of Electric Sheep? este unul dintre filmele revazute cu placere.

1. Mina stinga a intunericului – Ursula K. Le Guin 1969
un barbat ajunge ambasador pamintean pe ciudata planeta Hain unde populatia este androgina, evoluind ciclic intre un sex si celalalt. dragoste si ura, gelozie si devotiune, caldura si frig, lumina si intuneric, Yin si Yang, femeie si barbat. citind-o, de doua ori chiar, am inceput sa imi doresc descoperirea fratelui meu geaman, sper sa fie nascut pe undeva si sa apuc sa il intilnesc vreodata.

...as mai fi pus poate Picnic la marginea drumului al fratilor Strugatski, si un Asimov si un Vonnegut ...si un Vladimir Colin care este mai mult fantastic decit stiintific, dar nah, conventia a fost 5 books.
_____

1. Ciclul Pandora – Frank Herbert, Bill Ransom
2. Picnic la marginea drumului - Arkadi & Boris Strugatki
3. Jocul lui Ender - Orson Scott Card
4. Furnicile - Bernard Werber
5. Solaris - Stanisław Lem

Frank Herbert m-a impresionat initial cu Dune, pe care am devorat’o pe nerasuflate, la fel ca marea majoritate a cititorilor de SF, presupun. Si-apoi am dat de Pandora. Care m-a fermecat. Eram destul de tanara cand am avut de-a face cu filosofia exprimata acolo. Cam 15 ani. Insa deja incepusem sa imi pun probleme existentiale. Am recitit-o de curand. Si-am descoperit lucruri care, evident, la o prima lectura imi scapasera. Nu eram destul de matura pentru ele.

Ciclul Pandora imi place in primul rand pentru felul in care autorii discuta credinta crestina. Pentru atitudinea pe care o au fata de orice fel de religie. Pentru ca ei considera, asemeni renascentistilor, omul pe primul loc. Este o carte mereu actuala, care poate fi interpretata din foarte multe unghiuri. Contine solutia multor probleme ale umanitatii. Mai ales in ceea ce priveste alteritatea. Iar raportul dintre creatie si creator este prezentat intr-un mod destul de interesant.

N-o pot povesti in trei randuri si nici nu vreau. In plus, lectura este o chestiune atat de personala, e ca si cum m-as apuca sa spun de ce imi place un parfum: pentru ca are o nota de citrice – mie poate ca imi place, dar altora poate provoca alergie.
_____

Aoleu, babelor, ce mi-ati facut! Pai numai cinci?

Ia sa vedeti ce frumos stiu eu sa trisez.

Un top cinci al romanelor SF preferate ar cuprinde, fara indoiala, Dune de Frank Herbert [primul roman, adica, nu toata seria cu acest nume], Jocul lui Ender de Orson Scott Card, Solaris de Stanislaw Lem, Picnic la marginea drumului de Arkadi si Boris Strugatky si Ubik de Philip K Dick. Toate pe locul intai, n-as putea alege intre ele.
Cum insa este foarte probabil ca si ceilalti sa le mentioneze printre preferinte, m-am gandit sa pomenesc alte cateva romane pe care le iubesc de-a binelea, dar care sunt mai putin cunoscute poate. Nu de alta, dar sa nu ne repetam.

5. Perdido Street Station – China Mieville.

Roman devenit emblema genului new weird, Statia Pierzaniei este desfasurarea unei imaginatii care nu se teme de macabru. Desi exista si o intriga tensionata [vanarea unor pradatoare periculoase – moliile nestinse - care exista in mai multe dimensiuni si se hranesc cu intelectul cetatenilor si, in paralel, lupta unora dintre locuitori cu sistemul militienesc ce controleaza orasul], principalul merit al cartii este imaginarea unei civilizatii la limita SF cu fantasy, un amestec de tehnologie si alchimie, de mocirla si magie, in care morbidul primeaza, in care ciudatenia, monstruozitatea, diferitul nu mai sunt izolate, respinse, demonizate, ci sunt admise, fac parte integranta din universul cartii.

4. Dancers at the end of the time – Michael Moorcock.

Evenimentele se petrec la sfarsitul timpului, dupa toate tumulturile istorice, cand “rasa umana incetase in sfarsit sa se ia in serios. Fara moarte si fara notiunea de pacat, fara coduri morale, inutile intr-o lume unde ireparabilul – la propriu- nu exista, viata este vesela, fericita, inocenta intr-un mod fundamental. Eroul principal, Jhereck Carnelian, este tot ce nu prea sunt eroii romanelor SF: inocent, sincer, bine dispus, bine intentionat, curios, fara un secret tenebros, fara standarde masculine sau orgolii, pe scurt, un personaj de o candoare pe care nu poti sa nu o simpatizezi. Cand insa intalneste o calatoare accidentala in timp, venita din epoca victoriana, Carnelian se indragosteste de ea, iar rezultatul ciocnirii dintre mentalitatile celor doua epoci este ceva de genul Queen Victoria meets Oscar Wilde. Moorcock reuseste, cu umor si fara sa fie demonstrativ, sa arate atat absurditatea conventiilor sociale prea rigide cat si pericolul ce rezulta din lipsa unui cod moral, oricat de seducatoare ar parea atata libertate.

3. Noi – Evghenii Zamiatin.

Un roman care este cufundat intr-o trista obscuritate, desi a fost sursa de inspiratie pentru 1984, fapt recunoscut de Orwell. Unii sustin ca ar fi fost o sursa de inspiratie si pentru Brava lume noua, fapt pe care Huxley l-a negat cu incapatanare. Noi a fost scris in 1920. Zamiatin, care vedea pe pielea lui cum se implementa comunismul in Rusia, creeaza un erou caruia nici prin cap nu-i trece sa se revolte, ca personajele celor doua distopii citate mai sus. D-503 [caci oamenii nu mai au nume si individualitate] se abate de la reguli doar pentru ca se indragosteste de o membra a unei grupari subversive si, de fiecare data cand se mai sustrage unei reguli, nu se simte liber. Dimpotriva, se simte vinovat, se crede bolnav, incearca sa revina la ceea ce el cunoaste drept normalitate. Este cel mai reusit experiment literar de spalare pe creier, acela in care victima coopereaza cu calaul de buna-voie si cu entuziasm, ajungand sa fie recunoscatoare ca e urmarita de securitate, fiindca, isi spune, prezenta securistilor o va impiedica sa greseasca. Si, in ciuda anului aparitiei, cartea se sustine si astazi, nu este in niciun fel datata.

2. Cartea soarelui nou – Gene Wolfe si Dying of the light de George R.R. Martin.

Cartea soarelui nou este un gen hibrid, la granita dintre SF si fantasy. Actiunea se petrece intr-o lume care a decazut, pierzand multe dintre cunostintele tehnologice de odinioara, asa incat utilizarea acestei tehnici nu se deosebeste, in ochii oamenilor, de magie. Soarele planetei, numita Urth, se stinge incet. Tanarul Severian, ucenic renegat al breslei Tortionarilor, porneste prin aceasta lume, in ceea se va dovedi o calatorie initiatica, ce il va pregati, fara ca el s-o stie, pentru a reprezenta omenirea la testul suprem, unde se va vedea daca aceasta a evoluat suficient cat sa primeasca o a doua sansa. Cartea este complet imprevizibila, scotandu-ne din peisajul si rutinele specifice genurilor SF si fantasy, este complexa, iar unele dintre povestile secundare sunt impresionante si ar fi meritat cate un roman separat.

Dying of the light este genul de roman in care personajele iti iau ochii si asta in ciuda decorului si atmosferei pe care Martin le creeaza cu mana de maestru. Pe o planeta care se indeparteaza pentru totdeauna de soare, parasita de mai toti locuitorii sai, regulile civilizatiei se destrama, lasand loc instinctelor si bunului plac. In acest mediu devenit periculos, un barbat revine pentru a-si regasi fosta iubire din tinerete, prinsa intr-o casatorie sa-i zicem netraditionala din care nu prea se poate retrage. Toti cei implicati in povestire vor invata, in modul cel mai dur cu putinta, ca nu poti sa refaci ceea ce nu mai exista si ca uneori pretul pentru a avea ceea ce iti doresti este chiar distrugerea lucrului dorit. Personajele sunt complexe, surprinzatoare, credibile si obtin afectiunea cititorului; si chiar daca de murit moare exact cine trebuie, esti atat de prins de poveste incat realizezi asta abia retrospectiv.

1. Mockingbird – Walter Tevis.

Daca ar fi sa aleg o carte care sa fie tradusa fara intarziere in limba romana, ar fi asta. Intr-o epoca in care omenirea a uitat sa citeasca si sa scrie, stingandu-se incet, intr-o stare de fericire indusa de droguri si de urmarirea spectacolelor de televiziune de tip sex si violenta, un om redescopera lectura si placerile acesteia, si asta ii schimba viata in mod inimaginabil. Germenii acestui viitor sunt semanati in prezentul in care noi stam azi de vorba, ceea ce face romanul sa fie infricosator, cum ii sade bine unui SF distopic. Cartea e scrisa simplu, alert, si contine cateva scene memorabile, de natura sa bantuie cititorul mult dupa ce a terminat-o, dar nu zic mai multe sa nu stric surpriza, ca poate se milostiveste cineva si o traduce si la noi.
_____

Babelor,

Cica sa zic top 5 carti SF. Eu. Pfff!
Asa ca m-am dus la Veta.
- Scrie tu, ca stii mai bine, am zis.
- Nu, ca ma machiez pentru diseara, a raspuns ea din spatele unor perdele de vopsea pe care si le pictase pe fata.
- Da’ eu nu stiu SF!, am spus.
- Ei si? a zis ea. Copiaza o lista de pe net…
Avea dreptate, dar totusi mi s-a parut o marlanie, si la urma urmei am citit ceva SF la viata mea. Doar ca nu mai tin minte ce. Deci zic asa:

1. Stanislav Lem – Solaris, pentru ca am inteles-o, desi este foarte desteapta.
2. Philip K. Dick – Do androids dream of electric sheep?, pentru ca e cu androizi.
3. Kazuo Ishiguro – Never let me go, pentru ca e extraordinar de bine scrisa.
4. HG Wells – Razboiul lumilor.
5. Habar n-am. Nu cartea, pur si simplu habar n-am.
_____

1. Burroughs – Naked Lunch
2. Frank Herbert – God Emperor of Dune
3. Phil Dick – The Man in the High Castle
4. Zelazny – Lord of Light
5. Spinrad – The Men in the Jungle

nota bene: initial Herbert era number one [pt ca, trecand peste defecte minore, irlandezu asta ticnit chiar a avut o viziune]. apoi m’am uitat un pic la raftu cu mainstream si mi’am dat seama ca, de fapt, Naked Lunch e science fiction pur. habar n’am ce ”mesaj social” isi inchipuie beatnicii ca e acolo, i see none, dar e o carte bestial scrisa, thats enough.

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen